Categorie: Lecții

Wilhelm Steinitz

Wilhelm Steinitz (n. 17 mai 1836 la Praga – m. 12 august 1900), primul campion mondial oficial de şah în perioada 1886 – 1894, unul dintre marii deschizători de drumuri în jocul poziţional.

S-a mutat încă foarte de tânăr la Viena, unde şi-a făcut studiile şi a descoperit marea sa vocaţie, şahul. La început juca pe sume mici de bani pentru a se putea întreţine. Treptat şahul l-a captivat, în scurt timp dedicându-i tot mai mult timp şi efort devenind prioritatea numărul unu pentru toată viaţa.

În 1862, la Londra, la una dintre primele participări la un turneu internaţional de mare amploare, deşi nu l-a terminat printre primii ci doar al VI-lea, s-a făcut remarcat şi a dat un semnal clar celor care puteau să-şi facă o părerea despre cum urma să evolueze ascensiunea sa. A atras în mod deosebit la acel turneu fantezia şi originalitatea sa ieşite din tipare. Tânărul ceh/austriac, juca altceva.

Neoficial, Steinitz a deţinut titlul încă din 1866, când a câştigat la Londra cu 8-6 confruntarea cu liderul neoficial de până atunci al lumii, germanul Adolf Anderssen. Oficial, titlul i s-a recunoscut abia după douăzeci de ani, în urma victoriei din meciul desfăşurat în ianuarie 1886 la New York, asupra germano-polonezului Johannes Hermann Zukertort, un alt mare pretentent la titlul mondial care îl învinsese şi el pe Adolf Anderssen. Steinitz a fost în sfârşit recunoscut campion mondial de către toate cele patru federaţii naţionale de şah existente în acea vreme.

La începutul carierei, Steinitz avea un stil asemănător marilor Andersen şi Morphy în care predominant era atacul direct. Treptat şi-a modificat stilul de joc şi ideile teoretice, devenind adeptul jocului poziţional şi al ideii că atacul putea fi iniţiat numai dacă era bine pregătit şi fundamentat poziţional.

Despre primul campion mondial al lumii la şah, Elisabeta Polihroniade scria: „Steinitz a expus pentru prima dată logica internă a jocului de şah. El a arătat că partida se pierde nu atât din cauza jocului excepţional al adversarului, cât mai ales datorită greşelilor mai mici sau mai mari pe care le facem noi înşine“. (…)  „El a explicat pentru prima oară însemnătatea teoretică a câmpurilor tari şi slabe, a lanţurilor de pioni, a pionilor slabi etc., a avantajului perechii de nebuni şi altele. O idee cu totul nouă şi greu de înţeles în epoca sa a fost aceea a explicării rolului regelui, figură importantă în atac şi apărare. Este primul şahist care fundamentează ştiinţific strategia şi tactica jocului de şah, pe baza cunoştinţelor empirice acumulate anterior. O mare uimire a stârnit Gambitul Steinitz, caracterizat de mutările: 1.e4 e5  2.Cc3 Cc6  3.f4 exf4  4.d4 Dh4+  5.Re2. Steinitz a arătat că pentru derocarea regelui albul are compensaţie suficientă“. (…)  „Să nu uităm că acest bărbat hotărât şi-a consacrat şahului toată viaţa, întreaga lui activitate. Visurile din tinereţe îndreptate spre inginerie au rămas în urmă, singura dorinţă fiind aceea de a fi şi rămâne campion mondial. Un poet american spunea că «în viaţă nu este atât de importantă situaţia în care ne aflăm, cât direcţia în care ne mişcăm». Steinitz ştia acest lucru şi şi-a determinat cu extraordinară luciditate sensul propriei vieţi“.

În încheiere doresc să fac o remarcă. Şahiştii care au urmat primelor generaţii de mari artişti şi teoreticieni au studiat şi aprofundat partidele lui Capablanca, Alehin, Steinitz, Morphy, Andersen etc., fiecare având o anumită ordine în preferinţe pentru cei mai sus nominalizaţi. Din acest punct de vedere, fostul campion mondial Bobby Fischer, înainte de asaltul asupra celei mai înalte culmi şahiste, a studiat cu multă atenţie partidele marilor înaintaşi, punând un accent deosebit pe principiile teoretice enunţate de Steinitz. La noi, în Vrancea, antrenorul cu cel mai bogat palmares din întreaga istorie şahistă, Mihai Strîmbu, se sprijină foarte mult pe principiile primului campion mondial, ale căror valabilitate se păstrează până în zilele noastre.

Steinitz a fost şi un renumit teoretician, el este şi autorul unor variante teoretice de deschidere care îi şi poartă numele.

Emanuel Lasker

Emanuel Lasker (n. 24 decembrie 1868, Berlinchen – m. 13 ianuarie 1941, New York), matematician şi filozof, al doilea campion mondial oficial de şah în perioada 1894 – 1921, cel care a deţinut titlul suprem mondial în cea mai îndelungată perioadă din istoria şahului – 27 de ani.

La început a practicat şahul doar pentru a se putea întreţine. La 20 de ani a participat la prima mare competiţie în care a câştigat toate partidele. Acest eveniment avea să-i schimbe preocupările. Dându-şi seama de talentul său pentru şah şi de posibilităţile în acest domeniu începe o pregătire asiduă şi participă la aproape toate turneele la care se putea prezenta. Deoarece în Anglia activitatea şahistă era foarte intensă, se mută acolo şi continuă pregătirea concomitent cu participarea la turneele ce se desfăşurau, realizând o ascensiune fulminantă dar care nu îl satisfăcea deoarece ţelul său era titlul suprem.

Cum Steinitz, campionul mondial, se stabilise în S.U.A., pentru a fi mai aproape de acesta, Lasker traversează şi el Atlanticul în 1893 cu un singur gând, acela de a putea juca meciul decisiv pentru titlul mondial. După ce, într-un timp foarte scurt, se afirmă ca un pretendent la titlu, câştigând tot ce juca şi atrăgându-şi simpatia iubitorilor de şah, îl provoacă pe marele maestru Tarrasch, un mai vechi şi îndreptăţit pretendent la titlu. Acesta însă refuză provocarea pe motiv că palmaresul lui Lasker nu este comparabil cu al său. Îndrăzneţul Lasker nu este deloc afectat de refuz şi se adresează direct campionului mondial care acceptă provocarea şi, astfel, la 15 martie 1894 a început meciul pentru titlul mondial între Steinitz şi Lasker câştigat de acesta din urmă cu 10 victorii, 4 remize şi 5 înfrângeri. Deoarece a jucat pentru titlu fără a se confrunta cu mai vechii şi titraţii pretendenţi Tarrasch şi Cigorin, noul campion mondial este pentru început oarecum contestat. Dar acesta tace şi face. Adică dă răspunsul prin fapte: participă la toate cele mai puternice cinci turnee internaţionale ale vremii (Hastings, 1895, Petersburg, 1895-1896, Nürnberg, 1896, Londra, 1899, Paris, 1900), dintre care iese victorios la patru şi pe locul al treilea la unul singur, dar mai ales câştigă meciul revanşă cu Steinitz (1896/1897, Moscova) cu un scor şi mai categoric, 10 victorii, 5 remize şi doar 2 înfrângeri risipind orice îndoială. În 1903, la Brighton, într-un meci pe care probabil nu l-a abordat cu maximă concentrare, fiind fără miză pentru titlu, pierde la limită în faţa lui Cigorin, o victorie, trei remize şi două înfrângeri, în schimb, în următoarea confruntare pentru titlu, cu Marshall, în 1907, la New York/Philadelphia/Washington, aproape că îşi spulberă contracandidatul cu 8 victorii, 7 remize şi nicio înfrângere.

După atingerea ţelului şahist, revine la preocupările profesionale şi îşi concentrează efortul asupra activităţilor de matematician şi filozof, activităţi pe care le trecuse pe planul al doilea pentru pregătirea în vederea cuceririi titlului mondial. Participă rar la turnee şi îşi pune rar titlul în joc. Cu toate acestea reuşeşte să rămână campion mondial timp de 27 de ani, perioadă record. După confruntările pentru titlu mondial cu Steinitz, de două ori, şi Marshal, prezentate anterior, Lasker s-a mai înfruntat pentru coroană cu Tarrasch, la Düsseldorf/München, în 1908, realizând 8 victorii, 5 remize şi 3 înfrângeri, cu Janowski, la Paris, în 1909, realizând 7 victorii, 2 remize şi 1 înfrângere, cu Schlechter, la Viena/Berlin, în 1910, realizând 1 victorie, 8 remize şi 1 înfrângere, beneficind de prevederea că în caz de egalitate, campionul îşi păstrează titlul, şi din nou Janowski, la Berlin, realizând, fără înfrângere, 8 victorii şi 3 remize. A fost ultima confruntare pentru titlu pe care a câştigat-o fiindcă în următoarea confruntare, cea din 1921, cu Raul Capablanca, la Havana, mai tânărul său contracandidat a reuşit să-l detroneze.

În compensaţie, după cedarea titlului – deşi principala preocupare era cercetarea ştiinţifică – a avut câteva răbufniri care spun foarte mult despre talentul său şi care au mai şters din usturimea înfrângerii în faţa lui Capablanca. În 1923 a câştigat puternicul turneu de la Moravska Ostrava înaintea lui Tarrasch, Reti, Euwe, Tartakover, Bogoliubov, Spielmann etc. În 1924, într-una dintre cele mai puternice competiţii ale acelor ani, Turneul Mondial al marilor maeştri de la New York, în care erau prezenţi toţi cei mai buni şahişti ai lumii, uimeşte lumea şahistă prin proporţiile victoriei când, într-o companie atât de selectă, era de aşteptat o luptă mult mai strânsă. Atunci Lasker a obţinut 16 puncte din 20 posibile, cu 1,5 mai multe decât al doilea clasat, în condiţiile când printre participanţi se regăseau campionul mondial Capablanca, viitorul campion mondial Alehin, puternicii Marshall, Reti, Maroczy, Bogoliubov, Tartakover etc. Ultima răbufnire s-a produs la Moscova, în 1935, tot într-un turneu foarte puternic după o pauză de 11 ani în care s-a ocupat numai de lucrări ştiinţifice. La 67 de ani termină neînvins, la numai 0,5 puncte de câştigători, Botvinnik şi Flohr, înaintea multor nume grele printre care, cel mai important, Capablanca. Să fi fost aceste trei mari răbufniri revanşa completă în faţa cubanezului?

Lasker este cel care a introdus în şah elementul psihologic al luptei. Iată ce scria, în acest sens, Constantin Ştefaniu: „Caracter de mare luptător, a intuit faptul că şahul nu trebuie limitat la combinaţii mai mult sau mai puţin complicate ale pionilor şi figurilor, ci că în spatele pieselor de lemn stau fiinţe gânditoare, cu calităţi şi slăbiciuni inerente şi deci împotriva acestora trebuie dusă lupta decisivă. Această «descoperire» i-a asigurat o superioritate de lungă durată asupra contemporanilor săi. Aşa a intrat în practica şahului latura psihologică.“

În acelaşi sens, contemporanul său Reti spunea: „Pentru Lasker elementul principal într-o partidă de şah este lupta nervilor. În primul rând el caută să sape psihicul adversarului, să-i pregătească o deprimare nervoasă, determinându-l să facă o greşeală decisivă. În acest sens studiază partidele, stilul, părţile tari şi slabe ale jocului viitorilor adversari. În joc caută să facă nu mutările obiectiv cele mai bune, ci pe cele mai neplăcute jucătorului advers, aducându-l pe un făgaş străin. Făcând adeseori mutări intenţionat mai slabe, îndreaptă partida direct spre prăpastie. În aceste condiţii adversarul nu mai este în stare să menţină poziţia conform stilului său de joc şi deşi se găseşte într-o poziţie obiectiv câştigată, el este mereu obligat să facă faţă unor noi probleme, în special grele pentru el. Din această cauză, intrând în criză de timp, se vede silit, în poziţie dificilă să joace repede şi începe să se încurce în complicaţii. Acum porneşte şi Lasker să joace cu forţa lui colosală. Atunci adversarul, care poate sta încă mai bine, suferă o depresiune nervoasă, o catastrofă psihică, ce-l duce direct la prăbuşirea pe tabla de şah.“

José Raul Capablanca

Capablanca y Graupera, Jose Raul (n. 19 noiembrie 1888, Havana – d. 8 martie 1942, New York), şahist cubanez, al treilea campion mondial oficial între 1921–1927, unul din marile genii ale şahului mondial din toate timpurile.

A avut o ascensiune uluitoare. A învăţat şah înainte de a împlini cinci ani, fără să-i explice nimeni, doar privind la câteva partide jucate de tatăl său. Când acesta a făcut o greşeală, micuţul i-a atras atenţia. Surprins, tatăl l-a întrebat de unde ştie şah. Copilul i-a răspuns că îl poate şi bate. Nu mică i-a fost surpriza tatălui, proprietarul unei plantaţii de trestie de zahăr din Havana, când fiul său chiar l-a învins.

La 11 ani era considerat unul dintre cei mai buni şahişti ai Cubei. La 13 ani a devenit campionul Cubei. În 1911 a obţinut prima victorie de răsunet, la San Sebastian, Spania, unde a câştigat un turneu la care participa toată elita şahului mondial, fiind invitaţi numai mari şahişti care îndeplineau anumite criterii, luate în calcul pe ultimii zece ani. În cazul lui Capablanca, intrat pe scena internaţională de puţini ani, nu erau îndeplinite toate criteriile, unii dintre granzii lumii şahiste contestându-i participarea, dar a fost invitat datorită progreselor fulminante şi surprizelor pe care le făcuse în scurtul timp de când evolua pe plan internaţional. Ca un paradox, în prima rundă l-a întâlnit pe cel mai vehement contestatar, şahistul rus Bernstein, care pretindea că „nu şi-a câştigat dreptul de a juca într-o asemenea companie selectă“. Capablanca nu numai că l-a învins fără drept de apel dar a şi primit premiul de frumuseţe al turneului pentru această partidă. După ce a reuşit la acest turneu mai multe victorii de prestigiu la mulţi dintre cei mai mari şahişti ai lumii, s-a clasat pe primul loc, făcându-l pe campionul mondial al timpului. Emanuel Lasker să declare: „Partidele lui Capablanca sunt clare, logice, întemeiate. În ele nu este nimic neclar, artificial, fiecare mutare a lui Capablanca vorbeşte răspicat despre ceea ce simte, mutările sale, chiar şi cele fireşti, sunt foarte profunde“.

A obţinut titlul de campion mondial în urma unei confruntări în 1921 la Havana cu deţinătorul de atunci al titlului, Emanuel Lasker, după numai 14 partide jucate din cele 24 programate, fără să cunoască înfrângerea, cu patru victorii şi zece remize. A fost detronat în 1927 la Buenos Aires de Alexandr Alehin, dar durata supremaţiei mondiale nu este deloc conformă cu ce a însemnat talentatul şahist pentru întreaga istorie a sportului minţii. Neşansa lui, când vorbim de perioada supremaţiei, este că a fost contemporan cu un alt titan, Alehin, care însă s-a pregătit mult mai conştiincios şi a beneficiat după cucerirea titlului – conform prevederilor din acele timpuri – de faptul că nu era obligat să-şi pună titlul în joc, fapt pentru care idolii lui Capa l-au desconsiderat pe campionul care punea condiţii pentru acordarea revanşei imposibil de realizat. Dacă titlul i-a fost refuzat să-l mai atace, diferite alte revanşe şi-a mai luat Capa. Cea mai concludentă revanşă a fost cea de la Olimpiada de la Buenos Aires din 1939 când nu numai că l-a învins pe Alehin, dar la masa I (masa liderilor de echipă) a realizat cel mai bun procentaj. După moartea geniului cubanez, Alehin a dres puţin busuiocul scriind foarte frumos: „În istoria şahului nu este şi nu a fost nici un şahist atât de talentat ca marele Capablanca. Prin moartea lui am pierdut pe unul dintre cele mai strălucite genii ale şahului, pe care nimeni nu-l va ajunge vreodată“.

            În „Campionii de şah ai lumii“, Elisabeta Polihroniade scria: „Înzestrat cu un talent excepţional, Capablanca şi-a depăşit contemporanii, în primul rând, prin exactitatea cu care ducea la bun sfârşit cele mai mici avantaje. Juca aparent simplu, dar foarte profund. Prefera poziţiile simple în care găsea, uimitor, posibilităţi ascunse. Era un maestru neîntrecut al finalurilor în care îi atrăgea pe partenerii săi, ca să le macine aproape pe nesimţite poziţiile şi apoi să-i înfrângă“.

Exagerând puţin, într-un număr din 2007 al revistei VRANŞAH scriam: „Până dincoace de jumătatea secolului trecut, specialiştii se împărţeau în două categorii – prima care îl considerau pe Capablanca cel mai mare şahist al tuturor timpurilor şi a doua care îl considerau pe Alehin. După apariţia marilor campioni Fischer, Karpov şi Kasparov, referitor la preferinţa pentru cel mai mare şahist al tuturor timpurilor, a apărut o a treia categorie de specialişti:… şi alţii.“

Iar într-o discuţie cu redactorul Teodoru Iliescu, spuneam: „Să însemne zodia scorpionului ceva în şah? Au fost scorpioni Capablanca, Alehin, Tal, Cigorin, Nimzovici, Flohr, iar acum, aproape de graniţa cu scorpionul, săgetătorul Magnus Carlsen.“ Şi apoi, glumind: „Să nu-l uităm nici pe scorpionul …Doru Iliescu!“

            Revenind la Capablanca, cred că dacă marele Capa s-ar fi pregătit ca Alehin, Fischer sau Kasparov, acum nu s-ar mai fi pus întrebarea cine a fost cel mai mare şahist al tuturor timpurilor. Dar acest lucru este valabil poate şi pentru foarte talentaţii Paul Morphy, sau Harry-Nelson Pillsbury, sau Adolf Anderssen, sau…

Alexandr Alehin

Alehin, Alexandr (Alexander) Alexandrovici (n. 31 octombrie/1 noiembrie1892, Moscova – m. 24 martie 1946, Estoril-Lisabona), doctor în ştiinţe juridice, al patrulea campion mondial, de la instituirea oficială a acestui titlu, în perioada1927-1935 şi 1937-1946. Este considerat unul dintre cei mai mari şahişti ai tuturor timpurilor, alături de Capablanca, Fischer, Karpov şi Kasparov (ordine cronologică). La 16 ani a devenit campion de şah amator al Rusiei şi maestru al sportului, urcând apoi cu toată tenacitatea până la titlul de campion mondial.

A preluat titlul de campion mondial de la cubanezul Jose Raul Capablanca şi l-a cedat în 1935 pentru doi ani olandezului Maghielis (Max) Euwe, după care, doi ani mai târziu, a reintrat în posesia lui. Meciul pentru titlul mondial din 16 septembrie – 29 noiembrie 1927 cu Capablanca a fost unul dintre cele mai interesante şi cele mai studiate de marii şahişti şi iubitorii şahului din toate timpurile.

A murit în faţa tablei de şah la Escoril, Lisabona. Este singurul campion mondial la şah pe care sfîrşitul vieţii l-a găsit în posesia titlului.

Dacă despre Capablanca s-ar putea spune că a fost cel mai talentat şahist al lumii, despre Alehin s-ar putea spune că a fost cel mai pasionat pentru şah, căruia i-a investit multă, multă muncă. În cartea Elisabetei Polihroniade „Campionii de şah ai lumii“ găsim câteva referiri ale contemporanilor lui Alehin. Reuben Fine declara: „Când l-am văzut prima dată la Pasadena, în 1932, am început să înţeleg geniul său. Mi-a arătat partidele pe care le jucase cu puţin timp înainte la Berna, în meciul cu Euwe, şi ochii săi şi întregul său comportament aveau o intensitate ciudată pe care nicicând nu o mai văzusem la altcineva. Iubea şahul, era propria lui respiraţie… Trăia pentru şah şi numai pentru şah!“

Tartakover, marele maestru şi teoretician, se întreba şi îşi răspundea: „Ce factori de ordin psihologic sau de altă natură au determinat uimitoarea manifestare a talentului său? Ne încumetăm să răspundem: înainte de toate, pasiunea imensă pentru şah, convingerea că şahul este şi artă autentică, puternicul său spirit analitic, un izvor nesecat de idei noi de rară ingeniozitate, necontenita trudă spre autoperfecţionare. (…) Neîndoielnic, geniul lui Alehin nu a fost numai expresia unui talent nativ, a unei inteligenţe strălucite, a unei memorii prodigioase, ci şi a unei vaste culturi generale.“ Cu altă ocazie, tot Tartakover spunea că Alehin „joacă un şah solar“.

În cartea sa „Şahul de la A la Z“, publicistul vrâncean Constantin Ştefaniu arăta „Devenind campion mondial, Alehin dă jocului de şah o nouă înfăţişare, aducându-l de pe calea tehnicismului şi dogmatismului pe drumul creator al artei şi inovaţiei. Prin jocul său el demonstrează evident că în şah sfârşitul luptei este decis de fantezie, inspiraţie şi voinţa de a învinge. (…) Jucător complex, dotat cu un excepţional talent şi o deosebită putere de muncă, personalitatea sa şahistă a dominat perioada dintre cele două războaie mondiale, ridicând arta şahului la un nivel nemaiîntâlnit până atunci. (…) A fost, fără îndoială, unul dintre cele mai autentice genii şahiste, un veritabil monstru sacru al şahului.“

Alehin a vorbit întotdeauna şi pretutindeni despre arta şahistă, denumindu-i pe maeştrii şahului artişti.  (m. 24 martie 1946)

Max–Maghielis Euwe

Euwe, Max–Maghielis  (n. 20 mai 1901, Watergraafsmeer–Amsterdam – m. 26 noiembrie 1981), doctor în matematici, specialist în mecanică şi astronomie, al cincilea campion mondial la şah între anii 1935-1937, după ce în 1928 devenise şi campion mondial la amatori. A avut o impresionantă activitate publicistică, lăsând posterităţii 40 de cărţi de şah, multe din ele traduse în foarte multe ţări. Între 1970 şi 1978 a deţinut funcţia de preşedinte al F.I.D.E., precedat de Folke Rogard (1949 – 1970) şi succedat de Fridrik Olafsson (1978 – 1982) Ca preşedinte al F.I.D.E. a fost al doilea olandez după Alexander Rueb (1924 – 1949). Ca specialist în informatică a fost director al centrului de informatică I.B.M.

Ca şahist, după cum îl caracterizează Mircea Sebastian Pavlov, „a contribuit enorm la imensa popularitate de care se bucură şahul în Olanda. A fost adept al şcolii clasice, poziţionale, cu permanentă tendinţă spre iniţiativă şi bun tactician“. A participat la prima masă a Olandei la 7 Olimpiade (1927 –Londra, 1937 – Stockholm, 1950 – Dubrovnik, 1954 – Amsterdam, 1958 – München, 1960 – Londra, 1962 – Varna), obţinând atât la acestea cât şi la celelalte competiţii internaţionale rezultate constant bune, demonstrând o impresionantă longevitate a bunei forme sportive. Titlul de campion mondial a fost câştigat în 1935, în urma meciului cu Alehin, campion mondial en titre, meci desfăşurat în 13 localităţi ale Olandei. Doi ani mai târziu, s-a reeditat confruntarea, Alehin luându-şi revanşa şi reintrând în posesia titlului, pe care nimeni nu i l-a mai luat până la moarte.

Elisabeta Polihroniade îl elogia în cuvintele următoare: „Juca şah de plăcere şi a privit activitatea şahistă, ca şi Morphy la vremea sa, nu ca pe un mijloc de a câştiga bani, nu ca pe un mijloc de existenţă. […] Datorită dragostei pentru profesiunea sa, pe care n-a neglijat-o niciodată, pasiunii pentru şah, inteligenţei, vitalităţii şi energiei sale, fanteziei şi memoriei, corectitudinii sale remarcabile, dr. Max Euwe este considerat ca una dintre cele mai distinse personalităţi ale şahului mondial. Atunci când, în luna noiembrie 1978, la Congresul F.I.D.E. de la Buenos Aires, a anunţat că se retrage din funcţia de preşedinte, întreaga asistenţă şi toţi iubitorii şahului l-au regretat. A fost atunci unul dintre cele mai emoţionante momente de despărţire şi aceasta numai pentru că Max Euwe a ştiut să iubească oamenii şi să se facă iubit de aceştia. A fost şi rămâne ceea ce se poate numi fără nicio rezervă şi din toate punctele de vedere – un exemplu“.

Despre cel de-al cincilea campion mondial, Alehin scria: „Care sunt calităţile ce au făcut din Euwe unul din cei mai redutabili jucători ai zilelor noastre? În primul rând darul său de a combina. Ştie publicul, şi mai ales criticii, că Euwe n-a făcut niciodată o combinaţie incorectă? Desigur că uneori poate să nu ţină seama destul de combinaţia adversarului, dar când are iniţiativa într-o operaţie tactică calculul său este întotdeauna impecabil. Dar principala sa calitate este profunda cunoaştere a deschiderilor combinată cu un fel de intuiţie în prima parte a jocului“.

Scurt şi la obiect, Reti spunea despre Euwe că „are o reacţie extraordinară, că împotriva lui nu ai voie să greşeşti, fiindcă te pedepseşte aspru“.

Popularitatea lui Euwe în Olanda a atins cote impresionante la cucerirea titlului. E greu de spus dacă la vreun alt campion mondial au ieşit fanii să cânte pe străzi aşa ca la Euwe. Popularitatea lui şi-o cucerise încă înainte de a deveni campion mondial O relatare a lui Salo Flohr, cu trei ani înaintea cuceririi titlului, extrasă din cartea Elisabetei Polihroniade „Campionii de şah ai lumii“ este mai mult decât elocventă: „L-am cunoscut pe Euwe în 1929, la turneul de la Karlovy Vary; eu eram tot aşa de mic şi el atât de mare (Euwe este foarte înalt, peste 1,90 m, iar Flohr nu trece de 1,60 m). De atunci el a tot crescut din toate punctele de vedere, ca matematician, ca şahist, ca teoretician. În Olanda este socotit erou naţional. Încă în 1932 eram la graniţa dintre Germania şi Olanda; nu aveam viză de intrare şi ofiţerul de la frontieră nu voia să-mi dea voie să trec. Îmi aduc aminte că a fost de-ajuns să pronunţ numele lui Euwe ca drumul să-mi fie deschis“.

Ca o concluzie finală, Constantin Ştefaniu arăta că „Jocul său ştiinţific se distinge prin claritate în construcţie şi simplitate în conducerea partidei“

 

James Robert Fischer

Fischer, Robert (Bobby) James (n. 9 martie 1943, la Chicago, – m. 17 ianuarie 2008), al unsprezecelea campion mondial în perioada 1972–1975, supranumit „Mozart al şahului“, cel mai mare şahist nord-american al tuturor timpurilor şi unul dintre cei mai mari şahişti ai lumii, alături de Capablanca, Alehin şi Kasparov.

A învăţat şahul la vârsta de 6 ani de la sora sa Joan. La 13 ani a devenit campion de juniori al S.U.A. A fost campion al S.U.A. la doar 14 ani şi cucerea titlul de mare maestru internaţional la doar 15 ani. La vremea aceea, stabilea un record de vârstă la cucerirea acestui titlu.

Unul dintre primele mari succese pe plan mondial a fost la meciul epocal U.R.S.S. – Restul lumii din 1970 de la Belgrad. La masa a doua Fischer l-a învins categoric cu 3-1 pe Tigran Petrosian, nimeni altul decât cel care cu doar un singur an în urmă cedase la limită coroana de campion mondial lui Boris Spasski.

A devenit şalanger al campionului mondial şi apoi campion mondial într-o manieră poate cea mai convingătoare şi mai clară din istoria confruntărilor pentru titlul mondial la şah. Este elocvent în acest sens, să arătăm scorurile cu care i-a învins pe ultimii patru adversari, până la cucerirea titlului de campion mondial: 6–0 cu Mark Taimanov, 6–0 cu Bent Larsen, 6,5–2,5 cu Tigran Petrosian şi 12,5–8,5 în finala din 1972 de la Reykjavik, Islanda, în confruntarea cu Boris Spasski. Un asemenea parcurs nu a mai avut niciun alt campion mondial.

Ultimul meci, cel din finală, a fost cel mai atractiv şi mediatizat meci de şah pentru titlul mondial, supranumit pe drept cuvânt la vremea respectivă „meciul secolului“. Iubitorii şahului de foarte mulţi ani erau obişnuiţi ca finalele să se joace „în familie“ (între şahişti aparţinând U.R.S.S.-ului). Acum însă apărea un „intrus“, şi nu oricum ci cu surle şi trâmbiţe.

După cucerirea titlului, pe toate meridianele şi paralele globului se vorbea despre noua stea Robert Fischer, toată lumea punându-şi o singură întrebare: câţi ani vor trebui să treacă pentru a se găsi un şalanger să se poată măsura cu nord americanul, asupra căruia a început să se clădească mitul invincibilităţii. Dar spre marea surpriză a tuturor, acesta s-a închis într-un turn de fildeş şi nu a mai participat la nicio competiţie.

Boby rămâne de neuitat în amintirea iubitorilor de şah pentru firea sa rebelă şi pentru ascensiunea fulminantă într-o perioadă când şahiştii sovietici dominau de foarte mult timp şahul mondial. Rămâne de neclintit în inimile foarte multor admiratori pe care i-a fascinat fără rezerve dar, în acelaşi timp, le-a produs o mare amărăciune prin retragerea de neînţeles din orice fel de competiţii, după cucerirea titlului. Nu a declarat niciodată explicit că se retrage definitiv şi admiratorii îl tot aşteptau, îşi puneau mereu speranţe zadarnice în revenirea lui. Şi când te gândeşti că după ce a devenit campion mondial, Fischer declarase: „Acum visul meu este să-mi păstrez titlul toată viaţa“…

În urma unor neînţelegeri cu statul american, Fischer a devenit persoană non-grata. În 1992 el îi acordase revanşa lui Boris Spasski într-un meci organizat în fosta Iugoslavie. Numai că Iugoslavia se afla atunci sub embargo NATO, iar autorităţile americane au considerat aceasta o sfidare de neiertat.

Este autorul monografiei „My 60 Memorable Games“, publicată la New York şi Londra în 1960, iar mai târziu publicată şi republicată probabil în toate ţările lumii. A luat Oscarul şahist în 1970, 1971 şi 1972.

Elisabeta Polihroniade scria despre Fischer: „Niciunul dintre campionii mondiali cunoscuţi de istoria şahului nu a stârnit atâta interes în lumea întreagă ca Robert Fischer. […] Contribuţia lui Robert Fischer la dezvoltarea interesului pentru şah în lume a fost enormă. Personalitate şahistă de mare excepţie, Fischer a declanşat o mare bătălie şi pentru reevaluarea condiţiei şahistului. Foarte multe din pretenţiile sale băneşti nu exprimau dorinţa de câştig, cât cerinţa ca eforturile şi sacrificiile pe care este nevoie să le facă şahistul de înaltă performanţă ce se devotează total ştiinţei şi artei şahului să fie corespunzător răsplătite.“

După meciul Fischer – Petrosian în care s-a decis participantul în finala cu Spasski, Petrosian spunea: „Este un jucător strălucit. Pătrunde foarte repede problemele jocului şi le rezolvă corect. Trebuie să-l anunţ pe Spasski că Fischer este la curent cu toate ideile noi în şah. Nimic nu poate să-l surprindă. Chiar şi atunci când are cel mai mic avantaj, joacă la fel ca o maşină. Nimeni nu se bizuie pe o eventuală greşeală din partea lui. Fischer este un foarte mare talent şahist. Meciul dintre Spasski şi Fischer va fi foarte greu“.

Iată ce spunea fostul campion mondial Max Euwe despre Fischer, după ce acesta a devenit campion mondial: „Marea dragoste a lui Fischer pentru şah, munca sa îndârjită, antrenamentele şi profundele sale cunoştinţe în privinţa partidelor jucate de cei mai tari adversari i-au adus titlul atât de mult râvnit. În fiecare partidă Fischer face eforturi maxime fizice şi psihice, într-o intensitate egală, de la început până la sfârşit“.

Haideţi să citim şi o referire asupra campionului chiar a lui însuşi: „Au scris unii despre mine că sunt un computer, un miracol în lumea şahului. Nu este adevărat, sunt numai un profesionist al şahului. Stau toată ziua în faţa tablei cu pătrate albe şi negre, studiez , îmi îmbogăţesc necontenit cunoştinţele. Încă din copilărie am învăţat limba rusă pentru a cunoaşte tot ce este nou în teorie. Studiez cu permanent interes partidele vechilor maeştri, deşi sunt convins că astăzi ştiu mai mult decât ei… Nu îmi plac remizele, de aceea joc până la ultima posibilitate. Idealul meu este să bat recordul lui Emanuel Lasker, care a păstrat timp de 27 de ani titlul de campion mondial“.

A murit în ianuarie 2008 la Reykjavik, în oraşul unde reuşise să devină campion mondial şi unde se stabilise în 2005.